„Credință” e definit cu precădere în sens religios în dicționare. Dar orice act care presupune acțiunea de a crede e un act de credință. Pornind de la această premisă, disting în continuare câteva posibile sensuri ale cuvântului.

„Credință” e definit cu precădere în sens religios în dicționare. Dar orice act care presupune acțiunea de a crede e un act de credință. Pornind de la această premisă, disting în continuare câteva posibile sensuri ale cuvântului.

  1. Credința că ceva, de natură (perfect sau nu) predictibilă, se va repeta.

    a. Perfect predictibil e fenomenul științific: crezi că orice fenomen descris și dovedit formal printr-un model, se va comporta și în viitor conform modelului.

    b. „Imperfect” predictibil e adevărul statistic: crezi că Darius o să întârzie la cursul de religie pentru că Darius mereu întârzie. Soiul ăsta de credință e ceea ce ne scapă de efortul de-a verifica orice afirmație ce ne trece pe sub nas. Omul e unul dintre animalele sociale care a dezvoltat suport biologic pentru sentimente de încredere sau neîncredere față de semeni în funcție de acțiunile lor din trecut, obiceiurile lor etc.1,2

  2. Credința că ceva se poate întâmpla fără ca să se fi întâmplat vreodată în trecut deci pentru care nu există nici o descriere formală (1a) nici o repetiție statistică (1b). Exemplu: credința că există zâne, credința că există un monstru sub pat, credința că niște zei au creat Universul sau că îl vor distruge.

Interesant e că orice afirmație de tip 2 poate sfârși ca afirmație de tip 1. Pentru a ilustra, afirmația „Există viață extraterestră” este momentan o afirmație de tip 2. Statistic, nu s-a găsit încă viață extraterestră; iar științific, afirmația e nedemonstrabilă, împreună cu negația sa „Nu există viață extraterestră”. „Există planete pe care viața extraterestră e posibilă” ar fi un exemplu de afirmație similară, dar care e demonstrabilă conform 1a, împreună cu negația sa.

Dacă nu ar exista distincția religioasă, necredincios ar fi un adjectiv ce nu ar trebui să existe pentru că cel puțin 1b e un tip de credință pe care orice formă de viață socială de pe Terra o practică. Cert e că, în sensul său religios în care-l folosim cu toții, termenul necredincios descrie o persoană ce crede doar conform 1, iar termenul credincios - o persoană ce crede conform 2 și eventual 1. Pentru că tot e cea mai familiară, să folosim în continuare definiția religioasă.

Fiind persoane sofisticate, necredincioșii cred aparent și în afirmații de tip 2. Să luăm ca exemplu „Omenirea va coloniza o planetă dintr-un alt sistem solar”. Afirmația e nedemonstrabilă conform 1a prin natura sa și aparent nedemonstrabilă conform 1b pentru că am reușit cel mult să ajungem pe Lună. Conștiința umană însă e foarte abilă la a ieși din sistem și a se observa pe sine pentru a face meta-afirmații care ies din scopul problematicii inițiale. Astfel că, deși nu am reușit să părăsim Sistemul Solar, faptul că în mod constant ne-am depășit limitele ca umanitate, ne poate servi drept motiv pentru a crede că vom depăși eventual și această limită. Rezultatul acestui raționament e de fapt o credință de tip 1b, ceva mai sofisticată și ceva mai slabă decât dacă nu ar fi trebuit să ieșim din sistem. Un alt exemplu potrivit ar fi Legea lui Moore, conform căreia densitatea tranzistorilor pe unitate de suprafață se dublează într-un interval de 1 an, e o lege care se bazează strict pe o auto-observație empirică a progresului omenirii, dar care nu oferă nicidecum o puternică garanție că va fi respectată peste câteva generații.

Credincioșii nu sunt la fel de sofisticați, dar manifestă un comportament aparte. Probabil cel mai important detaliu în ce-i privește, e credința puternică de tip 2. Fără să existe niciun formalism științific sau statistic care să le demonstreze afirmația în care cred, nu numai că o cred, dar cred puternic. Atât de puternic încât o afirmație de tip 1 este neapărat invalidă, dacă în setul de afirmații de tip 2 în care cred, există una ce o contrazice. Exemplul clasic aici este natura animală a omului, demonstrată conform 1a dar invalidată de cei care au în setul de afirmații pe care le cred, afirmația „Omul a fost creat în mod direct de o ființă superioară”. Un alt aspect complex al credinciosului e maniera prin care încearcă să invalideze sau să fabrice afirmații de tip 1a, în vederea unei confirmări a unei afirmații de tip 2. Continuând exemplul originii omului, merită menționat că există eforturi creaționiste de a demonstra că omul nu e un animal evoluat, că Terra are o vârstă de ordinul \(10^3\) și nu \(10^9\), că nu există fosile ș.a.m.d.3 Din cealaltă direcție, există eforturi ale credinciosului pentru a fabrica istorisiri pentru a confirma doctrine sau miracole4,5,6.

Și pentru că am promis prin titlu, închei pe o voce personală, cu declarația de credință. Nu! Nu începe cu „Cred în Unul…” ci începe cu „Cred doar într-un fel de-a crede, 1…”.

  1. Frans de Waal, „Chimpanzee Politics: Power and Sex among Apes”, 1982 

  2. Jan M. Engelmann, „Chimp friendships are based on trust”, 2016 

  3. Mărturisesc că mi-a luat foarte mult timp să caut articole creaționiste publicate în reviste științifice. Oarecum nu surprinzător, nu am găsit nimic altceva decât cărți și articole în reviste coordonate printre altele de creation.com și icr.org. Recomand deci arhiva Journal of Creation

  4. Codex Sinaiticus și Codex Vaticanus, Cele mai vechi manuscrise ce conțin Evanghelia după Marcu, nu includ și ultimele versete (Marcu 16:9-20). În schimb, acestea apar în manuscrise mai târzii, fapt ce dovedește o adăugare ulterioară la textul original. De menționat e că părerea cvasi-unanimă a specialiștilor e că Evanghelia după Marcu, împreună cu sursa Q, sunt materiale folosite pe larg de autorii Evangheliilor după Matei și Luca deci orice modificare în Marcu atrage implicații teologice profunde. 

  5. 1 Ioan 5:7 care vorbește despre trinitate, e un text prezent doar în 2 manuscrise foarte târzii, sec. XIV respectiv sec. XV. 

  6. Recomand pentru lectură lucrări de Géza Vermes, E.P. Sanders sau Bart Ehrman, lideri cu mare greutate în studiul evreilor și al Noului Testament. Operele lor revelează un număr ridicol de alterări de text (intenționale sau nu) ce au dus la credo-ul creștin și la doctrinele ce sunt predate azi.